Genială carte !

 “Vreau să vă povestesc ce mi s-a întâmplat când m-am apucat să conduc, uite, acuma, la 50 de ani, să învăţ şi eu şoferie că până acum n-am avut bani să-mi iau maşină. Eram la PECO. Stăteam aşa parcă dădeam examen la bacalaureat şi-a venit o Dacie, din aia prăpădită, pe care scria “Şcoală”. Când a pus frână, i-au căzut trei şuruburi, iar din ea a ieşit mecanicul absolute, unul de vreo 70 de ani, cu vaselină pe el. M-a văzut, şi-a dat seama că sunt imbecilul absolute în materie, şi-a zis “Bă. Fii atent aici!”………….

    …mi-a zis direct “Bă, fii atent aici!Asta-I cheia!”  “Şi ce? ” întrebam. “Păi nu ce” Fii atent aici!…Ăsta este ambreajul, mă!Ambreajul este tata. Acceleraţia este copilul, că ăsta e tâmpit. Până nu intră cu capu în stâlp nu se lasă. Dar frâna e mama”. Fii atent aici ce zice: “Frâna e mama”, adică ea te apără. A fost genial tipul. Şi eu, disperat zic „Acum ce facem?” „Cum ce facem?…Treci în locul n-am”, mi-a zis el. „Cum să trec, nene, în locul matale, eu în viaţa mea n-am condus, lasă-mă măcar să mângâi volanul”. „Bă!, a strigat ăla la mine. Nu te-ai săturat să stai pe locul mortului, să te conducă toţi tâmpiţii?”

      …M-a trecut trecut în partea ailaltă, nu ştii ce-a fost, filmele care au luat premiul Oscar pentru comedie sunt o comedie. Dacă mă filma cineva în acel moment, punea de-o comedie genială. M-a băgat în trafic direct. Ce-a urmat a fost coşmar.

        -Ce faci mă, mă bagi în Dâmboviţa? Nu vezi bă că vine un tir către mine? Bă eşti nebun? Uită-te, bă, în ochii mei…ai 3 viteze!

         – Unde să mă uit, domne?

         M-am crispat tot, eram innebunit. Striga la mine ca să mă înveţe ce n-am învăţat în 30 de ani. Era genial. După două zile de tetanie din asta în tot corpul, a treia zi l-am văzut că doarme lângă mine. Şi-a pus fesul pe ochi şi stătea totuşi cu o mână pe volan, ca să nu-l bag în trotuar. Mă conducea. Şi atunci îmi zic „Dumnezeule Doamne, am învăţat să conduc!”. Dumnezeu m-a auzit şi m-a smerit….trecem pe lângă un cimitir şi atunci se trezeşte, se resuscitează şi zice:

          – Mă, vezi, uite acolo este o fostă elevă de-a mea.

       Mie mi-a îngheţat ceafa. Şi zic:

-         Cum, nene, e o elevă de-a matale? Dar ce-a făcut de-a ajuns acolo?

-          A ajuns acolo, mi-a răspuns el impasibil, pentru că, la fel ca şi tine, n-a respectat crucea Sfântului Andrei.

-         Cum aşa?

-         Da mă, dar stai liniştit, că nu e singură, e cu bărbat-su.

-         Cum n-a respectat? Zic

   Şi mi-a ţinut o lecţie de creştinism.

-         Mă, când vezi crucea Sfântulşui Andrei, te opreşti, mă, că e cruce! Mă, tu mergi aşa ca animalul. Pe drum, mergi tot timpul, dar când vezi o biserică, fă-ţi, mă, o cruce- Ce, trăieşti doar aşa bezmetic?…”

-                                                  (Dan Puric-„despre Omul Frumos”)

 

 

 

“De ce ţinem lucrurile pe care nu le mai folosim?”

De câteva luni tot văd parcată-n mijlocul Petroşaniului o ditamai limuzina neagră (mi-e greu să-mi dau seama dacă aia-i e culoarea sau e doar acoperită de prea mult praf) pe care, nu ştiu zău dacă o şi foloseşte cineva. Eu am ajuns, totuşi, la concluzia că nu (sau nu prea) şi asta m-a făcut să mă întreb „De ce ţinem lucrurile pe care nu le putem folosi?”.

Un prieten de-al unei prietene are-n Târgu Jiu o ditamai casa, frumoasă de-ţi întorci toţi ochii după ea şi-i admiri toată splendoarea portocaliului ales cu gust şi răsturnat pe toate cele 4 etaje. Am aflat, însă că, pe cât de vilă e pe din-afară, pe atât de (goală) plină de o mobilă veche, improvizată şi de 3 camere ţinute sub cheie e pe dinăuntru. Şi iar mă-ntreb „De ce ţinem lucrurile pe care nu le putem folosi?”.

Am văzut un film în care una-şi prezenta familia fericită-ntregii lumi şi dragostea fără margini pentru soţul său (soţ care era nu ştiu ce om politic respectat şi invidiat) şi care avea, în acelaşi timp, şi-un amant pe care ÎL IUBEA (e drept, amantul era funcţionar public). Şi mă gândeam, n-ar fi viaţa mai frumoasă dacă am apela la adevăratele lucruri frumoase pe care ştim că le putem deţine şi care ştim că ne pot face fericiţi? N-ar fi oare mai practică o maşină mică, care consumă puţin şi pe care o poţi şi folosi (din banii pe care i-ar lua pe limuzină, ar putea să-şi ia şi maşină şi benzină)? Şi n-ar fi oare mai bună o casă mai mică pentru care mobila preferată ar fi suficientă (dacă-şi vinde vila are şi bani de casă şi bani de mobilă)? Şi n-ar fi oare mai fericită femeia care-şi trăieşte viaţa cu ăl iubit?

De ce atât de multă superficialitate? Cred că mi-ar fi destul de greu să-mi răspund singură, căci nici eu nu mă feresc de-un fond de ten ce are să-mi acopere trei coşuri sau faţa de adormită în timp ce merg la şcoală. Nici eu nu mă feresc să-mi cumpăr geaca de piele în loc de cea de velură şi să-mi păstrez alocaţia pentru seara în oraş ce sunt sigură că m-ar binedispune.  Nu mă consider, aşadar, nici eu o excepţie a superficialităţii, însă asta nu mă opreşte să mă întreb „De ce?”. De ce ne pasă atât de mult de imaginea noastră din ochii celui ce ne priveşte decât de cea din oglindă, pe care o vedem şi ştim că o vedem? Să fie superficialitatea oare o însuşire dată la naştere? O zice oare Dumnezeu „Luaţi-vă nişte emoţii, nişte talent, iubire, ură şi oţâră de superficialitate”?

Hai să credem că nu. Hai să ne cumpărăm nişte mobilă pentru încăperea din propriul nostru corp. Să ne-aruncă hainele de firmă care ne-au rămas mici (că zău dacă arată mai bine dulapu’ ornat aşa) şi toate pozele în care pare că Britney Spears ne e prietenă. Să râdem chiar şi atunci când gluma e spusă de cel văzut „prea mic” de societate. Să nu aprindem ţigarea doar pentru că e luată de la ăl şmecher dintre noi şi nici să n-o stingem când el crede că e timpul. N-ar fi oare interesantă experienţa de a ne cunoaşte pe noi? Eu cred că sunt atâtea moduri prin care îmi pătez deja covorul din viaţa mea (pete care nici cu Vanish nu mai ies), încât nu mai e nevoie să mai intru-ncălţată cu superficialitate şi să-i mai las şi alte urme. Azi îl curăţ. Mă pun serios cu peria pe el şi-i iau toate petele, sau încerc măcar să le fac mai mici. Şi dacă covorul îmi va fi curat, am să mă şi descalţ că doar n-oi fi nebună să-l mai murdăresc intenţionat după ce mi-am rupt spatele aplecându-mă să-l curăţ.

Nu sunt, dragul meu, nu sunt

 

          Ştiam exact ce am de făcut. Trebuia doar să îţi deschid uşa şi să te las să intri înăuntru şi nu am vrut niciodată să te salut. Nu am avut niciodată de gând să te fac să şi zâmbeşti în timp ce intri şi nici să vorbeşti cu mine în fiecare drum spre uşă n-am vrut.

       Ţi-am cerut, încă de la început să nu insişti. Te-am avertizat că n-am să pot să deschid uşa de fiecare dată pentru că mă voi plictisi. De ce ai insistat? Când un om îţi spune că se cunoaşte mai bine decât crezi tu şi că nu va putea să deschidă uşa atât de mult timp, de ce să nu înţelegi? Ţi-am spus că îmi place şi tare-mi pare rău că acum sigur crezi că am minţit. Da’ n-am minţit. Atunci mi se părea cea mai frumoasă meserie din lume. Când ştiam că trebuie doar să deschid afurisita aia de uşă şi că tu vei fi mereu acolo, şi-mi vei şi zâmbi..a naibii eram de fericită atunci. Şi mă rugai să intru cu tine, îmi spuneai cât de bine îmi va fi acolo şi cât de tare nu voi mai vrea să ies. Şi eu n-am vrut. De ce ai insistat? M-ai făcut să vreau şi m-ai făcut să cred că-i bine, şi-a fost. Mă lăsai să adorm pe pieptul tău şi-mi ziceai că-mi stă atât de bine cu tricoul ăla larg al tău da’ că mai bine-mi stă fără şi râdeai de privirea mea ameninţătoare pe care instinctual ţi-o dădeam. Mă rugai atât de tare să nu plec, chiar dacă era seară şi făceam 40 de minute până acasă. Îţi plăcea la nebunie chiar şi numai când îţi aranjam vasele-n dulap şi râdeai de cât de mult mă pot lăuda cu asta. Îţi plăcea să te gândeşti că aş fi plâns pentru tine, da-mi spuneai atât de convingător că n-ai vrea niciodată asta. Mă învârteai stângaci pe “Skinny love” sau “white flag” şi-ţi plăcea să te uiţi în ochii mei când spunea “I m in love and always will be”. Şi eu râdeam. Şi râd şi-acum. Dar te credeam, şi poate că de-aia râd…că te credeam. Şi-mi cântai atătea cuvinte frumoase. Şi te-ascultam cu drag şi aş fi vrut să-ţi spun şi eu, Doamne ce aş mai fi vrut !

Mă sunai să-mi spui că eşti bine, că sunt bine, că o să fim bine. Te uitai cu atâta drag la mine că-mi venea să mă omor pentru ce fac, pentru că te mint (şi pe tine). Atât de tare mă făcea să râd felul tău ciudat de a-mi spune că mă iubeşti şi felul tău naiv de a mă crede când spuneam că şi eu. Mă făcea să râd încrederea ta în mine, convingerea ta că sunt unde ar trebui să fiu şi că niciodată nu te-aş minţi. Şi nu te-am minţit, doar că trebuia să mă crezi…Trebuia să crezi când ţi-am spus că nu vreau, că nu trebuie să intru cu tine pe uşa aia. De ce nu m-ai crezut? Şi-mi pare rău acum că nu m-am arătat pe mine aşa cum sunt, pentru că nu sunt, dragul meu…nu sunt.

Te priveam în disperarea ta de a-mi spune că greşesc, că o să vreau să mă întorc. Dar tu nu ştii dragul meu că eu nu ştiu să mă întorc, că nu vreau. Mă izbeai uimitor de tare cu felul în care-mi povesteai atâtea poveşti şi cum îmi spuneai că numai mie mi le-ai spus. Şi asta îmi dădea putere. Mă convingeam singură că aşa spuneţi voi, ca să ne simţim noi, fetele, bine. Dar ştiu că nu asta era, şi ştiam ş-atunci. Iubeam felul în care-mi zâmbeai când spuneam vreo prostie atât de mare că-mi ascundeam faţa între mâini. Şi iubeam cum îmi spuneai că mă iubeşti, că n-ai să mă laşi sau că şi dorul trece. Iubeam felul în care nu te supărai pe mine chiar dacă erai sigur că n-am să rezist două săptămâni fără să-mi zâmbesc numai cu un altul, un altul ce ştiai că n-are să te înlocuiască. Iubeam felul în care mă făceai să mă simt, dar nu te iubeam pe tine, nu puteam.

Mă duc acum, aşa cum ar trebui, să-nvăţ pentru olimpiada asta ce-are să vină peste mine, dar meritai postul ăsta, dragule, sigur că-l meritai !

 

De ce mi-ai spus că am să mor?

       Ne naştem. Ni se spune că o să murim şi ne-ntrebăm de ce ne-am născut. Dacă mă nasc să mor, nu mai bine nu mă năşteam? Şi dacă nu mă năşteam ştiam eu oare ce-nseamnă pământ? De ce să ştiu? Dacă tot o să mor, de ce trebuie să ştiu ce-a fost? O să ştiu oare ce-a fost? Dacă acum nu ştiu ce-a fost, cum o să ştiu atunci? Dar de ce trebuie să ştiu? Cum pot oare să uit?

     Ne naştem. Sunt înfăşurată într-un material alb şi dusă-n zâmbete din braţe-n braţe. Mă trec fiorii lor de fericire. Mă zbat în materialul alb ce mă prea strânge. Plâng. Deschid ochii şi vă văd uimirea. Râd. Închid ochii şi, uimitor, dar mă pierd. Unde sunt? O voce mă întâmpină „A adormit”. Ce e „adormit”? De ce nu mi se deschid ochii? Plâng. Simt căldura unei mâini ce-şi trece moliciunea degetelor pe faţa mea nedumerită.

      Ne naştem.  Deschid gura şi mimez silabisirea unui sunet pe care se dă o mare importanţă – mama – şi toată lumea mă aplaudă. Mă ridic şi-mi mişc piciorul drept. Cad. Toată lumea mă aplaudă.

      Ne naştem. Mă duce la şcoală. Îmi spune că e bine, dar plâng. Acelaşi picior drept îmi mişc, dar nu mai aplaudă nimeni. Aceleaşi cuvinte – nimic.

      Ne naştem. Mă ia de mână şi mă duce-n parc. Mă ia de gât şi mă sărută. Un fior mă face să tremur. De ce mi-ai zis că o să mor când atâta de frumoasă-i viaţa? Îmi râde. De ce sunt cuvintele frumoase? De ce „urât” mă face să mă gândesc la „negru”? De ce mi-aţi băgat în cap că „negru” e urât? Îmi spune că mă iubeşte. Fluturii din stomac sunt adevăraţi? Dacă şi eu îl iubesc, de ce nu-i am? Îşi aleg fluturii, oare, stomacul? Fluturii nu există. Cum oare să intre ei în stomac?

     Ne naştem. Văd lumină şi văd căldură. Cum oare pe Soare nu-l arde focul lui? Văd întuneric şi văd frig. Dumnezeu aruncă, prin cer, cu bucăţi de zăpadă în noi. E oare o pedeapsă? Nu. Ne place. Ieşim şi aşteptăm să cadă mai multă. Pământul e alb. De ce mi-ai spus că o să mor când e aşa frumos aici?

         Ne naştem. Mă-mbraci în rochia albă. De ce mă simt fericită? Fluturii din stomac există. Nu m-au minţit. Spunem „DA” şi ne zâmbim. De ce nu pot spune „DA” la tot ce îmi doresc? Simt un trup mişcându-se în trupul meu. Cum e oare posibil? Îmi spune că o să fiu mamă. O să i se spună şi lui că va muri?

          Ne naştem. Dacă mâine vor da cu maşina peste mine, cine îţi va spune că te-am iubit, că fluturii există? Dacă mâine vor arunca cu pietre în mine, cine le va spune nu am fost pregătită pentru ei? Dacă  voi fi mâine bolnavă, cine le va spune că am vrut să le spun ceva? Sunt fericită. Plâng. Îmi zâmbeşte şi uit. Mi-amintesc şi mi-e greu să cred. Te văd şi totuşi tac. Îmi vorbeşti şi te aud. Strig. Îmi faci semn şi tac. Atâta de frumoasă-i viaţa. Mi-ai dat lucruri de care să mă bucur, pe care să le iubesc. De ce mi-ai spus că o să mor?

Eu nu fac politică

          Eu nu fac politică. Nu fac pentru că n-am tăria de-a intra în lumea oamenilor care-şi strigă unul altuia câţi bani au furat, câte vile au dar care, totuşi, sunt atât de patrioţi şi corecţi. N-am tăria să-i întorc spatele omului cu lacrimi în ochi care-mi povesteşte de cei cinci copii pe care-i creşte singur, fără loc de muncă. Şi nu fac politică pentru că am dreptul să aleg ce vreau să fac şi cât timp nu-mi ia nimeni dreptul acesta, aleg să fiu încă un copil, aşa că nu-mi da-ţi mie ştampila şi buletinul de vot în mână de la 16 ani că zău că nu ştiu ce să fac cu ele.
           Eu văd, cel puţin acum, politica ca fiind actul de a lua o piatră-n mână şi a da în cel ce te conduce, pentru a fi sigur că nu pleacă de la putere. De ce? Pentru că asta se întâmplă acum. O mie de oameni iasă şi strigă tot feluri de lucruri, mobilizând politicienii din ce în ce mai tare pentru a nu renunţa. Şi zău că-mi vine să-i admir pentru că atunci când oamenii spun „Plecaţi !” ei spun „Împreună putem reuşi !” şi pentru că atunci când oamenii spun „Plecaţi !”, ei spun „Avem susţinători, uitaţi-vă pe facebook”- Uitaţi-vă pe facebook? Când oamenii sunt în stradă şi spun „Plecaţi !”, nu-mi mai vine să mă uit pe facebook la suta de oameni care încă crede (nu pot să-mi dau seama cum de e posibil) în discursul (acelaşi cu cel de anul trecut şi asemănător cu cel de acum 3 ani) pe care ni-l citiţi de pe foaia ce o primiserăţi înainte să veniţi în faţa noastră.
         Eu nu fac politică. Nu fac pentru că sunt încă influenţabilă şi nu fac pentru că nu am tărie să fac.  Nu am tăria să-mi prefac plânsul pentru puţină compasiune, nu am tăria să râd în faţa unui profesor care-i in greva foamei şi nu am tăria s-aleg omul ce-are să facă toate astea. Dar dacă ,totuşi, voi credeţi că am, am să merg cu drag la vot şi-am să fac ce-mi arată lumea că se face. Am să strig şi eu „Plecaţi !” şi-am să vă cred şi eu lacrimile pe care parcă scrie VOT. Şi dacă credeţi că sunt în stare, atunci daţi-mi o piatră-n mână-n loc de ştampila de vot şi lăsaţi-mă să-mi aleg singură preşedintele.

…din cauza lipsei de zăpadă

       O fi fost de la lipsa de zăpadă, ori de la frigul de afară, ori pur şi simplu fara motiv, dar eu n-am simţit şi n-am simţit Crăciunul anul ăsta.

        Am fost, ca de obicei, la ţară şi-am stat 5 zile -atăta de puţin mi se păreau înainte 5 zile de stat la ţară- şi-am ascultat copii cu steaua şi, mai apoi, foşti prieteni  care-mi jucau păpuşile-n viclei***. Dar dragul din anii trecuţi, în care nu închideam ochii, nici măcar nu mă puneam în pat de frică să nu adorm, a dispărut. O fi fost din cauza vorbelor pe care-am auzit că le-ar fi spus sau o fi fost din cauza lipsei de zăpadă.

          Şi dacă-n alţi ani luminile din oraş mă încântau, anul ăsta, în afară de “ce frumos e”, n-am avut nimic de spus. Nici măcar pomul de Crăciun nu m-a-ncăntat anu’ ăsta şi nici cadourile şi nici urările nu le-am aşteptat cu aşa mare drag şi o fi fost din cauza lipsei de zăpadă sau…nu.

           Dar am venit, după 5 zile, acasă şi-am întâlnit-o pe Andreea şi-am plănuit un Revelion frumos şi-o fi din cauza lipsei de zăpadă, dar aşa o poftă mare de el mi-a venit…

 

 

 

***viclei=o cutie de lemn care seamănă cu o ramă, ţinută de doi băieţi, în timp ce unul joacă păpuşile în ea; păpuşile sunt, de obicei, fata/băiatul din casă şi-un fost/o fostă drăguţ(ă) pe care l-a avut şi-ncă o/un prieten(ă) cu care să se bată, să-o/l omoare, încă doi oameni din sat care să se bată pe găină(la ţară se dă găina la inmormântări) şi cei doi fac nuntă şi-au un Crăciun fericit împreună şi toate astea se-ntâmplă în timp ce ceilalţi băieţi cântă una sau două colinde. 

Imi amintesc cu drag…

Am vazut azi o veche si fosta buna, foarte buna, prietena cu care obisnuiam sa-mi petrec zile-ntregi cand eram mica. M-a amuzat, ca sa nu zic intristat, cum am trecut una pe langa cealalta salutandu-ne si schimband un zambet stangaci si cum mi-au trecut prin cap imagini cu noi mergand pe strada de mana si promitandu-ne ca vom fi prietene toata viata noastra si ca o sa ne casatorim copiii si-o sa multe altele.

Si mergand de nebuna pe strada, zau c-am inceput sa-mi amintesc cu atata drag de mine ca fiind copilul ala caruia-i impletea mama parul pan’ la fund in doua codite incheiate de-o funda alba si-i punea mama o uniforma albastra cu patratele si sortuletu de care-s sigura ca va amintit cu totii. Si-mi aminteam cu atata drag de diminetile ce-mi incepeau cu desenele de pe Fox Kids si cu o mana, intotdeauna calda, ce ma ducea pana-n fata scolii. Mi-am amintit cu drag de vacantele de vara-n care ieseam afara la ora 9 (dimineata), ne luam paturile, faceam corturi in gradina din fata blocului, ne cumparam gume la 500 de lei (alea tari si fara gust) si stateam acolo pana ce venea mama de la munca sa ma cheme la masa. Si-acum mai tin minte cum o minteam c-am mancat cartofi prajiti la Mihaela (in fiecare zi spuneam la fel) si cum alergam pe scarile blocului, mancam de zici ca pierdeam trenu’ si plangeam de ma mai punea sa gust si din felul doi. Ajunsa afara vedem ca s-a trecut la alt joc (de obicei ai mai mari faceau ceva separat), asa ca mergeam la Mihaela, ne luam papusile si, cum la 9 jumate se-ntuneca, aveam voie sa stau pana pe la vreo 9. Ne chinuiam 2 ore sa facem casa de vis a papusilor si ne dadeam seama apoi ca e 9 fara 10, asa ca ne chinuiam sa strangem totul ca sa ajung la timp acasa, promitandu-ne ca maine nu mai pierdem la fel de mult timp cu aranjatul (de fiecare data faceam la fel).

Mi-aduc aminte cu drag de tara de la Totea unde mergeam cu maie si sora-mea si-mi faceam cu Miru clubul Mirandra (niciodata n-am inteles de ce numele ei era primul) din cotetul porcilor (nu mai erau porci de 30 de ani acolo) si pierdeam ore, zile dand concerte si,chiar, compunandu-ne propriile cantece (via “Danut a plecat”) si cum stateam serile la poarta cu cei 4 singurii vecini copii (mult mai mari ca mine) pe care-i aveam… Mi-aduc aminte cu drag de Paka (porecla de la numele de familie pe care daca i l-as da, m-ar omori), colega de scoala, cu care ma-ntorcem in fiecare zi acasa si-mi aduc aminte cu drag de drumul spre casa in care ne jucam “de-a colegele”(exact asa se numea jocul) si cum ne dadeam gecile jos si le tineam pe spate, ca alea ce prezinta moda, si ne povesteam ce zile grele am avut la munca si ce ipocrit e omul ce-a spart banca (bunica ei se uita la stiri). Mi-aduc aminte cu drag de marile secrete pe care le aveam intre noi (imi place de X-ulescu) si de cu cata sfintenie ni le pastram (ca doar asa fac prietenele). Mi-aduc aminte cu drag de ora la care venea tata acasa cu lubenita pe umar si cum alergam cu zambetul, cat pentru trei perechi de buze, spre el si cum ma ridica in brate si-atata de mandra ma simteam c-atunci cand ma lasa jos, ma prindeam de piciorul lui si ma ducea asa pana acasa.

Mi-aduc aminte cu drag de tot ce-am fost. Mi-aduc aminte cu drag cum plangeam amandoua daca vreuna dintre noi cadea, cum ne incurajam daca vreuna dintre noi era certata de parinti, cum aruncam cu coji de castane-n oricine trecea pe sub geamul nostru si cum ne laudam prietenia-n fiecare zi. Acum nu ne mai jucam cu papusile, nici nu ne mai urcam in copaci impreuna, nici nu ne mai cumparam statii de la 38 ca sa ne chemam afara (nu aveam telefoane si ne-am luat din targ 2 statii negre care, desi baraiau de numa, le-am folosit cu sfintenie mult timp), nici macar nu ne mai intalnim cu toate  (Paka e mutata-n Spania), dar, cel putin, ne sunam sa ne spunem la multi ani si ne zambim stangaci cand ne vedem si ne-aducem aminte cu drag una de cealalta ca zau c-avem de ce sa ne mai fim, chiar si-acum, drage…

Citite sau auzite…

• “Sa-ti rupi din inima spinul si sa pleci mai departe in cautarea bucuriei pe care numai dragostea impartasita ti-o poate da. Mergi desculta pe carbuni aprinsi , daca e nevoie, dar cauta-ti fericirea si traieste-o , fiindca nu stiu zau, daca in alta viata te mai intalnesti cu toate bucuriile astea pe care noi le strivim ca prostii crezand ca ne mai intalnim cu anii frumosi ai tineretii..” -Doina Ionet “Intr-o singura noapte”
• “Fii in clipa prezenta.adu`ti toata fiinta in clipa prezenta.Nu lasa trecutul sa se amestece, si nu lasa viitorul sa intervina. Trecutul nu mai e ,a murit.Si asa cum spune Iisus:”lasati mortii sa`si ingroape mortii”. Trecutul nu mai e ,de ce sa`ti faci griji in privinta lui? de ce sa continui sa`l runegi iar si iar? Esti nebun? El nu mai e,e doar in mintea ta,e doar o amintire.Viitorul nu a venit inca, ce rost are sa te gandesti la el? Cum sa te gandesti la ceva ce inca nu e? Cum poti sa`ti faci planuri privitor la el? Tot ce faci pt el nu o sa se intample si o sa te simti frustat,pentru ca intregul isi are planul lui.De ce sa`ti faci planuri in contradictie cu planul lui? Existenta are planurile ei,e mai inteleapta ca tine – intregul trebuie sa fie mai intelept decat partea. De ce ai pretentia sa fii intregul? Intregul are propriul destin,propria implinire;de ce sa te mai framanti tu?Si tot ce vei face va fi un pacat,pentru ca ai ratat clipa- clipa prezenta. Si daca lucrul asta devine un obicei – si devine – atunci cand va veni viitorul il vei pierde si pe el,pt ca nu va fi viitor cand vine,va fi prezent. Ieri te gandeai la azi pentru ca atunci era maine;acum este azi si te gandesti la maine,iar cand maine vine el va deveni azi – pentru ca tot ce exista,exista aici si acum,nu are cum sa existe altfel.Daca ti`ai obisnuit mintea sa traiasca maine,cand mai traiesti?Maine nu vine niciodata. Atunci vei continua sa ratezi,sa pierzi – iar asta e un pacat. Asta e intelesul radacinii ebraice a verbului “a pacatui” “-
• “Acum saizeci de ani, cand eram tanar, am intalnit o femeie care m-a iubit si pe care am iubit-o. Totul a tinut opt luni, pe urma si-a luat talpasita si-mi mai amintesc si-acum de ea, dupa saizeci de ani. Ii spuneam: nu te voi uita. Anii treceau , eu n-o uitam. Uneori mi se face frica, pentru ca mai aveam toata viata inainte si ce puteam sa-mi promit eu insumi, eu, un biet om, cand Dumnezeu e cel care sterge amintirile? Dar acum sunt linistit. N-am s-o uit pe Djamila. Mi-a mai ramas foarte putina vreme, am sa mor inainte de a uita.” (Ai toata viata inatinte-Romain Gray)
• „Nu era chip s-o trezesc altfel: am luat-o pe sus în braţe ca pe un trofeu. Ea se apăra, striga, zvîrlea din picioare… Dar numaidecît îi fugi somnul. ― Cît e ceasul? ― Nouă şi un sfert… ― O! de ce m-ai lăsat să dorm atîta?… ― Nu-i inimic, pentru tine mai răsare încă o dată soarele. ― Crezi că merită? ― Da, pentru că tu ai realizat dragostea absolută.” (Invitatie la vals-Mihail Drumes)***
• “Dragostea nu o poti cumpara cu toate bogatiile pamantului, dar o poti avea cu un singur suras.” ( Scrisoare de dragoste – Mihail Drumes
• “Oricât de mult ai iubi o femeie, oricâtă încredere ai avea în ea, oricare ar fi siguranţa în viitor pe care ţi-o dă trecutul ei, eşti întotdeauna mai mult sau mai puţin gelos. Dacă ai fi îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur că ai resimţi această nevoie de a izola de restul lumii fiinţa în a cărei inimă ai vrea sa fii numai tu.” (Dama cu camelii-Al. Dumas Fiul)
• “Coiturile mele in vrac lasau o dara pasionata in care fiecare femeie prelua stafeta de la precedenta si-i intindea mana urmatoarei. Eu practicam iubirea fata de aproapele, dar mai ales iubirea pentru femeia apropiata adica cea care va veni dupa” (Iubirea fata de aproapele-Pascal Bruckner)
• “Ori de câte ori un alb trage pe sfoară un negru, albul acela, oricine ar fi el, oricât ar fi el de bogat sau de obârşie nobilă, ei bine, albul acela este un om de nimic!”(Sa ucizi o pasare cantatoare-Harper Lee)
• “…pare în egală măsură idiot şi genial. Are, adică, logica impecabil-triumfătoare a idiotului şi contralogica geniului care se îndoieşte de orice, inclusiv de propriile afirmaţii.”(Arta de a NU scrie un roman-Jerome K. Jerome)

***roman preferat

The time of my life

              Frunze cazute, galben orbitor, frig si toate cele reprezentative toamnei se regasesc in aerul de-afara. Dimineata-mi incepe cu palton si fular, cu cizme si cafea fierbinte, cu zambet si maini inghetate.

                O toamna frumoasa are sa vina peste mine, sunt sigura. Frunzele au sa-mi cada prin par si frigul are sa-mi incalzeasca gandurile si-am sa ma-ndrept spre statia de maxi si-am sa ajung la scoala unde muzica inca mai canta in pauze si, desi trebuie sa ma imbrac inainte, am sa ies in fiecare pauza s-o ascult. Am sa zambesc si-am sa cant si-am sa rad si-am sa ii fac sa rada. Am sa merg cu trenul si-am sa ma pierd in fiecare oras pe care nu-l cunosc si-am sa intreb si-am sa ajung unde-am sa vreau si-am sa ma intorc acasa. Si-am sa trimit 1000 de mesaje unui singur om si celelalte 2000 am sa le-mpart ca doar suntem in Cosmote. Si-am sa stau pe net si-am sa scriu pe blog si-am sa pun poze pe facebook si-am sa intru pe mess si-am sa rad de pozele de pe 9gag. Si-am sa cant si-am sa rad si-am sa-i fac sa rada. Si-am sa o bucur pe mama cu note bune si-am sa-l ingrijorez pe tata cu posibile intalniri. Si-am sa ma acopar de multumire si-am sa ma prefac ca nu te vad daca am sa cred ca asta meriti. Si-am sa vin de la scoala si-am sa vad 200 de seriale si-am sa ma plang ca am prea mult de-nvatat si-am sa ma trezesc intr-o alta zi si-am s-o iau de la capat. Si-am sa ma pierd in alt oras si-am sa ma-ntorc iar acasa si-am sa cant si-am sa rad si-am sa-i fac sa rada.

          E toamna ce nu vreau sa se mai termine, toamna in care frigul nu e asa de rau ca-n alte timpuri pentru ca asta e singura toamna in care voi avea 16 ani si una din putinele in care am dreptul sa fac atat de multe lucruri pentru care nu voi fi nevoita sa-mi asum o responsabilitate prea mare. Si nu e o dovada de lasitate faptul ca apreciez lucrurile care-mi dau dreptul de a fi iresponsabila, ci este o dovada a faptului ca imi place sa fac si astfel de lucruri si ca am de gand sa traiesc din plin timpul  ce-mi permite sa fac asta.

!!! Salutare !!!

            Dintre toate lucrurile pline de nesimţire care, cu siguranţă, sunt multe, cel mai groaznic mi se pare atunci când o persoană bagă capu-n pământ în loc să te salute. Adică eu înţeleg să nu mă vadă dacă sunt pe partea cealaltă a drumului şi chiar nu mă aştept să strige de acolo un salut (Domne fereste să facă asta!), da’ dacă treci pe lângă mine şi mă cunoşti lasă naibii vitrina aia (care probabil e, de fapt, un bar sau singurul magazin din lume in care n-ai intra) şi dă măcar din cap ca să arătăm că măcar atât respect ne mai purtăm şi noi.

            Pentru mine, salutul e un mod de a mă binedispune şi obişnuiesc destul de des să-l imbunătăţesc cu un zâmbet, indiferent cui i-l dau, pentru că, de cele mai multe ori, zâmbetul mi se întoarce şi nu văd cum ar putea să-mi displacă salutul însoţit de-un zâmbet pe care-l primesc chiar şi de la cel mai neimportant om. Da’ să mai fi şi-un om important, să mă cunoşti bine şi, totuşi, să eviţi să mă saluţi, păi atunci nu te mai înţeleg. Am rămas plăcut uimită când m-au salutat persoane cu care poate n-am purtat niciodată o conversaţie în adevăratul sens al cuvântului, aşa că n-am de gând să te las pe tine să mă laşi fără salutul pe care sigur îl aştept.

           Şi dacă totuşi nu te laşi convins, atunci îmi spun “Dă-o-n colo de mândrie” şi te salut eu (aşa de tare încât să întorci capu de la vitrină) şi-ţi mai dau şi zâmbetul pe care poate nu l-ai merita, iar dacă nici atunci nu mă saluţi, atunci îmi iau mândria-napoi şi-mi duc toate zâmbetele mele spre următorul om pentru că tu eşti o cauză pierdută, domnule dragă.

 

P.S.: Acest articol este un pamflet, orice asemănare cu realitatea este (aproape) pur şi simplu intâmplătoare !